Prietenii…
De la început vreau sa remarc faptul ca in familie se formaseră 2 tabere. Pe de o parte părinţii , de cealaltă parte sora mea si cu mine. Amândoi am fost nişte rebeli . Şi amandoi incercam sa ne desprindem cât mai repede de familie . Prin orice forme . Din această cauză şi eu ,şi sora mea încercam într-un fel sa evadăm . Ea avea prietenii ei ,iar eu ii aveam pe ai mei .
Cel mai bun prieten al copilăriei mele a fost Viorel , un băiat cam de aceeaşi vârstă cu mine , dar cu o situaţie familială destul de grea . Părinţii lui erau muţi . Mama lui nu lucra iar singurul venit din familia lui la acea dată era adus de tatăl lui care lucra intr-o pescărie din oraş. Amândoi eram la vârsta cand începeam sa ne cunoaştem mai bine … să ne punem intrebări despre noi . Dar pentru că nu era nimeni care sa ne raspundă incercam singuri sa obţinem răspunsuri. Răspunsuri legate printre altele si de educaţia sexuala . Şi aşa am inceput să mă văd cu Viorel la mine acasă , în timp ce mama era plecată la biserică , si să ne oferim nişte răspunsuri. Întotdeauna m-am simţit atras de corpul bărbatului (de mic îmi spionam tatăl ) , de masculinitate . Răspunsul pe care literatura de specialitate il oferă e acela ca de obicei incercăm sa obţinem la maturitate ceea ce nu am putut avea in copilărie . Şi aşa cum spuneam intr-un post anterior , tatăl meu fiind o persoană extraordinară dar inexistentă in viaţa mea , am încercat să suplinesc si eu cumva această lipsă. Aceeaşi regulă s-a aplicat si in cazul sorei mele care s-a măritat cu un bărbat mai mare cu 22 de ani ca ea .